Matzele noastre cele de toate inimile

Matzele noastre cele de toate inimile

Copil fiind, n-am avut niciodata animal de casa, in apartamentul alor mei, si-am suferit cumplit, aveam doar o relatie de iubire de la distanta cu matzele bunicilor mei, traita intens, ca mai toate iubirile de-atunci, in perioada vacantelor mele de vara.

“Cand ajung la casa mea, primul lucru pe care mi-l iau e o matza”, am tot “amenintat-o” pe mama – “casa mea” a venit ceva mai tarziu, cand matza avea deja vechime si-n inima si in decorul fizic. Cu Kitty a venit o colega in brate intr-o seara in redactie, eram inca studenta si lucram la ziar, o gasise pe straduta din fata redactiei, era un ghem de blana maidaneza speriata rau, cu cei mai frumosi ochi pisicesti pe care i-am vazut intr-o viata de alintat feline.

Kitty si Mutulica, nedespartiti

Am luat-o cu mine complet neplanificat, am dus-o pana acasa ascunsa in haina mea de iarna, ghemuita la piept, in autobuzul numarul 17 cu care, pe vremea aia, ajungeam pana in fata blocului de la marginea Sibiului, ultimul bloc turn de pe Calea Cisnadiei, in care stateam cu chirie. Am luat-o cu educatia pisiceasca, in care nu aveam strop de experienta, de la 0 – de la sfantul drum la litiera la vreo cateva ghivece de flori devenite istorie, perdelele, cum altfel, zgariatul tuturor colturilor de mobila, jucatul cu papucii si tot restul.

Stateam la etajul 2, aveam balcon inchis si am crezut ca am educat o matza cat de cat civilizata pana-n ziua in care imi suna la usa copilul vecinilor sa ma-ntrebe – dumneavoastra aveti o pisica, nu-i cumva aia de acolo? Mi-a inghetat zambetul de salut politicos cand m-am uitat pe fereastra – lasasem geamul de la bucatarie deschis, balconul nostru era separat de al vecinilor doar cu o bucata de carton, Kitty a noastra trecuse la ei, coborase apoi si-acum tremura din toate incheieturile in copacul de la marginea drumului principal. Nu mi-a iesit nici cu frumosul nici cu ridicatul vocii nici cu tremuratul genunchilor adusul matzei inapoi acasa, dar baiatul vecinilor s-a urcat vitejeste in copac intr-un final si mi-a recuperat-o.

Kitty si Mutulica, nedespartiti

Kitty s-a mutat cu mine in blocul de pe Nicolae Iorga, iar sotul meu, care ne-a cunoscut impreuna, (spune ca am fost promotie, 2 in 1), rade si-acum cand isi aminteste cum, la prima lor intalnire, Kitty s-a gandit ca lucrurile etapizate sunt plictisitoare asa ca i-a tras direct haina de pe cuier si a dormit pe ea, in mijlocul holului de la intrare. Kitty ne-a urmat mai departe, constiincioasa, si-n chirii si cand ne-am cumparat casa noastra.

Din cei doi puiuti ai ei am oprit unul. Pe cel hotarat, tupeist, care plangea vocal l-am botezat Olteanul si l-am donat, cand i-a venit vremea, unei familii iubitoare de matze cu multa personalitate. Celalalt a ramas la noi – nu scoatea niciun sunet, era un pic de blana si n-avea nici macar mustati, dar Mutulica a devenit cea mai iubita matza pe-o raza de cel putin cinci globuri pamantesti.

Kitty si Mutulica, nedespartiti

Aveam in apartament un hol mare, in care Kitty in principal, Mutulica mai rar, sarea de jos pe oglinda, de-acolo pe primul sifonier, de pe el in bolta pe sifonierele din partea opusa, deschidea usa de sus si se culcusea in plapumele puse acolo. Kitty si Mutulica dormeau impreuna, se jucau impreuna si ne iubeau impreuna intr-un mod pe care doar cine n-a tinut niciodata animal de companie nu-l poate intelege.

Kitty s-a imbolnavit si a murit cand avea 12 ani.

Kitty si Mutulica, nedespartiti

Mutulica a ramas iubitor si credincios, mi-a cuprins cu imbratisarea blanoasa picioarele inghetate cand ajungeam seara de la serviciu, cand intram in casa sarea pe cuier, eu il mangaiam si el ma lingea, cuminte, pe varful nasului. Cand ma durea stomacul se aseza cuminte acolo, cand eram stresata se facea ghem si dormea pe pieptul meu. Imi lingea mana cand ma vedea cu lacrimi in ochi, era incredibil de cuminte, n-a avut nicio tentatie cu niciun brad, nicio floare, n-a inhatat nicio bucatica de mancare pe furis, a fost pur si simplu o matza extrem de cuminte care ne-a iubit cat pentru cinci vieti.

Asa ca atunci cand am plecat in Norvegia am avut teancul de bagaje plus matza, trecuta in prealabil pe la veterinar pentru vaccinuri, pasaport si tot restul procedurii. In vacantele de vara venea cu noi in tara, cuminte, fara recitaluri de triluri pisicesti pe traseu. Cand nu eram acasa dormea pe hainele mele, ramase pe fotoliu.

Mutulica

Intr-o vara, cand abia de intorsesem din vacanta, am simtit un chist mic pe burtica, am zis ca mi se pare, dar dupa vreo doua saptamani, cand l-am verificat, deja crescuse. Veterinarul ne-a zis de la inceput exact la ce sa ne-asteptam: e cancer, forma facuta frecvent, poate opera ceva mai incolo dar nu recomanda pentru ca nu poate garanta nimic, riscul de recidiva e mare si n-am face decat sa-i prelugim putin o viata in chinuri. Evident ca ne-am umflat de plans – avea 13 ani – si-i pipaiam chistul pe furis, si eu si sotul meu, sa vedem daca si cat s-a mai marit. De la un punct incolo n-am mai avut curaj sa fac asta, il intrebam din cand in cand pe sotul meu, imi spunea ca da, a mai crescut, intre timp au aparut si altele. Cand ne-am intors din vacanta de iarna chistul pocnise si ala a fost momentul in care, cu-un zbucium sufletesc pe care nu-l pot intelege decat cei care au trecut prin asta, am decis ca l-am ajuta mult mai mult daca nu s-ar mai chinui. Sotul meu a plecat la veterinar cu Mutulica in cusca lui rosie si s-a intors fara.

Mutulica

Mi-a luat ceva timp pana sa-mi fac curaj sa adun din casa litiera, jucariile, nisipul si tot restul.

Cateva luni n-am mai vrut sa auzim niciunul de viata cu pisici, si greu l-am convins pe sotul meu sa cautam un pui. Dupa nu stiu cate mesaje scrise – tot ce gaseam se dona rapid – am gasit o pisica neagra, cu-n pic de alb pe bot, gatul alb si sosetute albe in picioare. Eram in Aeroportul din Oslo, ne intorceam dintr-o vacanta in timpul careia scriseseram zeci de mesaje, si l-am vazut pe barbatu-meu cum zambeste instant “n-a dat-o, putem sa o luam maine”.

Am facut un consiliu de familie asteptanad avionul spre casa, am zis ca numele trebuie sa fie musai romanesc 100%, am dezbatut razand in hohote, gura noastra de viata dupa cateva luni de cand l-am pierdut pe Mutulica, si in final, dintre Nuti, Tanta si Geta l-am ales pe ultimul. Daca ar fi fost motan, l-ar fi chemat, probabil, Gelu.

Geta, la scurt timp dupa ce-a ajuns la noi

Getuta a venit la noi cumplit de speriata, primele doua zile a stat ascunsa sub cada, dar dupa vreo doua saptamani alerga deja pe scara, zgaria seara usa la dormitor si se tolanea pe noi in toate pozitiile posibile. Asta, cand n-o gaseam agatata cu toate patru labutele de perdelele mele cu maci, sa-mi stea inima, nu altceva. Cam de-atunci l-am auzit pe omul meu ca incepe sa respire greu, suierat, si m-am speriat, asa ca au urmat medicii si sirul lung de teste, pana sa descoperim o forma de astm alergic. N-am inteles nicicum de ce atunci – am avut doar matza atatia ani – dar medicul a spus ca e posibil sa fie declansat de o anumita rasa. Cert e ca verdictul a venit clar – pisica trebuie sa plece, a spus specialistul pneumolog.

Am pus-o singura pe Geta pe net – omul meu nici n-a vrut sa auda! A doua zi i-am spus intr-o doara – ce-ar fi s-o trimitem pe Geta la mama? Ma rog, i-am spus razand, incercand sa detensionez atmosfera, dar de-acolo am dat un telefon la super-omul cu care ne trimitem si ne primim pachetele, a zis omul ca transporta, cum sa nu, daca are carnet de sanatate si tot restul. Si pleca fix in ziua respectiva, apropo de “intamplarile” din viata noastra.

Geta, inainte sa plece in Romania

Ai mei, care n-au tinut niciodata animal de companie in apartament, au aflat ca vine Geta dupa ce microbuzul a plecat din parcarea norvegiana. Ma rog, discutia a fost….cum a fost….acum rad, si-atunci radeam dar mama n-a fost tocmai intr-al noualea cer, ca sa nu zic altfel. Barbatu-meu, care altfel vorbeste cu mama zilnic la telefon, n-a mai sunat vreo doua saptamani, preventiv, timp in care eu am purtat, strut, tot felul de discutii.

Geta a calatorit de la Stavanger la Botosani, 2.500 de kilometri, cu microbuzul, de-acolo alti 600 de kilometri prin tara, pana la Deva, cu autocarul. De-acolo au recuperat-o ai mei, noaptea la 1 jumatate, si-a mai mers cu ei alti 100 de kilometri, pana la Petrosani.

Episodul “vine Geta” a implinit de curand un an. Intre timp ghemul mic e ditamai matza rotunda si pufoasa, ca mai toate matzele norvegiene. Doarme pe ai mei sau jumatate pe salteaua unuia jumatate pe salteaua celuilalt, da singura cuvertura la o parte si-si face loc unde are chef, rontaie pixurile cu care face tata rebus, le ascunde, la mama ii mananca sireturile de la pantofi, ia loc si ea pe unul dintre scaune si priveste superior in jur cand se sta la taina in bucatarie, iar cand e ora de primit plic miauna si il prinde cu gherutele pe tata de pantaloni. Nu exista discutie fara trasnaile pe care le-a mai facut Geta (si face zilnic macar cate-o mica nefacuta) dar le-a inseninat timpul si viata si le-aseaza, in permanenta, zambete mari peste fata si peste inima. “Acum, mno, e din familie” spune mama razand, cand ii aduc aminte cum a fost cand am sunat-o sa-i spun ca vine Geta.

Geta este astazi, probabil, singura matza de import din toata Valea Jiului

De cand l-am pierdut pe Mutulica e mai bine de un an si abia azi mi-am facut curaj sa scriu textul asta si sa caut, ca sa-l pot ilustra, printre fotografiile vechi. Si-l scriu cu drag, cu bucurie si cu emotie, stiind ca de-acolo, din raiul ingerilor cu imbratisari blanoase, ma privesc ochi verzi, se-aude torsul, si-acum, cand inchid ochii sa rezolv cumva lacrimile astea complet neanuntate, simt si limbuta, pe palma si pe varful nasului…

Spread the love

Leave a Reply