Iubire la pachet. Bagajele care fac drumuri de dor prin Europa

Iubire la pachet. Bagajele care fac drumuri de dor prin Europa

“Copilu, ce-ti trimit?” e o fraza magica, pe care cu siguranta o stiu majoritatea romanilor plecati din tara – intr-o formula sau alta, dupa caz. La noi e asa – evident ca si peste nu stiu cati ani pentru mama tot “copilu” am sa fiu, iar in bagajele astea cu eticheta cu nume, oras si numar de telefon nu sunt doar bunatati de-acasa – sunt si inimile alor nostri, impachetate discret, si lacrimile, si dorul, sunt bucati de Romanie si amintiri si-a fost odata. Si suntem, desigur noi, crescand, iubind, daruind, amintindu-ne ca inima are sa ne bata intotdeauna cu DOR, scris cu majuscule, la puterea n, si ca o sa-i cautam mereu cate-o frantura de alinare in fiecare amintire si-n fiecare zambet despachetate odata cu pachetele mari, pline cu “ceva bun” si iubire pentru care nu s-a inventat, inca, nicio unitate de masura.

Am facut, vara trecuta, un reportaj intr-o familie de maramureseni cu copiii si nepotii plecati in strainatate – era plecat, de fapt, vreo trei sferturi de sat, daca nu mai bine. Am povestit mult, a fost cu bunici, strabunici, cu poze de nepoti prinse la icoane, cu imbratisari si cu lacrimi. Cand sa plec, bunica cu pachetel pregatit – sa luati acolo, la dumneavoastra, ca asa le fac si la copiii mei. Era, desigur, simbolic, bunatati facute in gospodarie, si-a inceput sa-mi povesteaca ce trimite, cand, cum, copiii si nepotii erau stabiliti, de ani buni, in Franta. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, si-am imbratisat-o strans, de parca ne-am fi stiut de vreo doua vieti, cel putin – in lacrimile ei o vedeam pe bunica mea, in mainile ei crapate i-am simtit mangaierea, in povestea ei le vedeam pe “mamele mele” – mama si matusa mea – impachetand, taind de pe lista, gandind si-o surpriza, macar una, de dor si bucurie.

Icoana ramasa de la strabunica mea

Cand eram copil, la fiecare plecare “la oras” de la Haiesti, din gospodaria bunicilor mei, aveam masina burdusita cu de toate – bunatati din curte, din gradina, din beci, impachetate in hartie de ziar, indesate in plase de panza, musai cu-un buchet de flori proaspat culese din gradina deasupra. “Ce-avem de luat” se nota cu stiloul, pe foaie rupta din caiet de matematica – am dat nu de mult de niste liste vechi si-am zambit cu toata inima, cautand prin caietul de retete al maica-mii. Uneori, o gaseam pe Buni, incarcata cu de toate, la usa apartamentului parintilor mei – venea “sa ne-aduca”, cu rata, cu trenul, cu bucurie si nesfarsita dragoste.

Miere de salcam, nelipsita de pe nicio lista

Am plimbat multe pachete si-n studentie, genti burdusite cu de toate de la mama, de la Buni, n-aveam legaturi directe, stateam noaptea cate 4 ore in gara din Simeria – sigur isi mai amintesc si altii – dar n-as fi renuntat la ce era acolo pentru nimic in lume. Mult in urma, cand ne-am mai “modernizat”, am primit pachete pe autocar, dictam lista la telefon, tot “copilu” in formula, normal, tot lista lunga, tot dor.

Tei uscat pe ziar, in sala la Haiesti, in casa bunicilor mei

Azi, la 2.500 de kilometri distanta, intr-un altfel de “acasa”, fac notite pe telefon si scriu pe Whatsapp cand imi aduc aminte. Pachetele traverseaza toata Europa, 2.500 de kilometri de drumuri cu dor, si fiecare despachetat e-o sarbatoare. Cu fiecare ambalaj dat la o parte imbratisam si-o amintire, si nu stiu daca-n coltul ochilor sunt lacrimi de zambet sau de dor sau de-amandoua, poate.

Intr-o parcare de hypermarket se tese de doua ori pe luna o Romanie mica, cu masini cu numere norvegiene din care se vorbeste cu “no”, cu “bini”, cu “facui” si cu-atatea altele, emotii si iubiri diferite regional dar la fel in inimi – suntem nerabdatori, mai mult sau mai putin emotionati, dupa caz, cu siguranta, cu totii, fericiti.

Ciocolata de casa, intre surprizele noastre dulci

De la caz la caz si de la sezon la sezon, in pachetele de la mama gasesti asa – am facut un inventar prin bucatarie inainte sa ma apuc de scris, si tot am senzatia ca am sa mai uit. Iarna, telemea de Sibiu, de pus la congelator pentru tot sezonul – gust si inchid ochii si miroase a atmosfera de piata taraneasca, duminica dimineata, o si aud pe doamna de la care imi faceam cumparaturile “haideti sa gustati” si taia cu cutit din acela mare, zdravan – “mai proaspata, veche, mai sarata, cascaval, cas”. Tot iarna, virsli de casa “made in Hunedoara”, facuti la tara, slaninuta afumata (cred ca trebuia sa scriu in introducere ca nu-i text pentru delicati, pretiosi si simandicosi), sorici pentru racituri, carnati prajiti, pusi in untura, pe care ii face tata pentru sotul meu (puneau bunicii, pe vremuri, carne prajita in garnita, cine-a avut norocul copilariei binecuvantate, cu bunici la tara, cu siguranta isi aduce aminte).

Telemea de Sibiu, nelipsita din congelator

Vara avem “borcaniada”, muraturi de casa, zacusca, dulceata de toate felurile, bulion, siropuri, ardei iuti pusi la borcan. Miere de salcam, sirop de brad separat, loboda pusa la borcan (preparat nou aparut in peisaj, adaptat pentru export Norvegia). Din acelasi ciclu, urzici uscate pe hartie de ziar in sala la Haiesti, ambalate in pungi de hartie – stiti, desigur, cat de inventiv si descurcaret este romanul.

Zacusca de casa, productia de anul trecut
Muraturi de casa, la fel, sezon 2019

Tot pe ziar se usuca leusteanul, cules de la Haiesti, cum altfel. Langa el, tei uscat. Tot prin bagaje, dupa cum se termina stocul, marar, tarhon, patrunjel, boia iute. Cand mergem cu masina si e loc, pufuleti – nu radeti, luati o punga, mancati si inchideti ochii, si spuneti-mi sincer daca n-aveti in inima tot jocul, tot zambetul si toata copilaria.

Leustean din curtea bunicilor mei, de la Haiesti, uscat si trimis in Norvegia

Nu-i pachet fara cozonac – am si-acum, in congelator, vreo trei – si macar inca o surpriza dulce, pe langa – cornulete fragede cu nuca, ochi de pisica, doua jumatati mari de ciocolata de casa. La fel, cand suntem cu masina, vin romanesc – noi nu bem alcool, dar intotdeauna ne-am servit oaspetii norvegieni cu vin sau coniac romanesc, nu altfel.

Avem mereu, in congelator, cozonac de casa

Nu-i pachet fara carti, multe carti, primele pe care le desfacem. Si-aici e precum in copilarie, cand ne desfaceam jucariile noi si le-asezam in jur, sa admiram tot. Acum ne asezam pe podeaua din living, despachetam carte dupa carte, le-asezam in jur cu sentimentul ca tinem in mana raze de soare, chit ca afara s-a intunecat de mult. “Acasa” plin am simtit ca e aici abia cand ne-am pus biblioteca pe perete si-am reusit sa ne aducem, incet-incet, toate cartile din tara.

Cartile dintr-un pachet primit in iarna

In pachete au calatorit si presurile tesute de bunica mea, imprastitate prin toata casa noastra norvegiana; icoana veche, ramasa de la strabunica mea; icoana de la Sambata de Sus; goblenurile cusute de mama, fetele de masa si stergarele cusute de bunica, ulciorul vechi de la Haiesti; strachinile de la Horezu, traistuta tesuta de la Humulesti; sfesnicul de lut de la Corund, palariuta cu tricolor prins roata, din Tara Oasului, tabloul pictat cu acul de domnul Mihaila, cu Sibiul meu drag; radioul vechi, de la Haiesti, adus cu masina si care face senzatie cu fiecare tura de noi musafiri; icoana de lut pictat de la Moldovita.

Bucata de Romanie dintr-o casa de emigranti – icoana de lut pictat, de la Moldovita, si o Romanie in miniatura, luata de la Muzeul Unirii din Alba Iulia

In fiecare ianuarie, un calendar ortodox.

Si-n toate, absolut in toate, e cate-o bucata de inima, de iubire si de noi. In cartile vechi e copilaria mea toata, glasul-iubire al bunicii mele, citindu-mi inainte sa adorm. In fiecare bucata de “ceva bun” sunt amintiri, ai mei, bunici, parinti, prieteni, sarbatori, aniversari, revederi, regasiri, imbratisari, pentru totdeauna, impreuna. Fiecare obiect asezat cu grija in casa noastra norvegiana are o poveste si cu fiecare s-a construit, aici, “acasa”.

Rad in hohote cand realizez cat sunt de “ai mei”, toata. Cum mi-am inmagazinat gusturile, amintirile, iubirile, obisnuintele, reflexul de-a face sau de-a spune intr-un anume fel, carligele de lumina de care sa m-agat cand simt ca n-am cotit pe drumul bun.

Si cred ca-n bagajele astea mari, cu etichete la vedere si-n interior cu porti deschise larg catre Rai, cred ca-n ele suntem si noi, impachetati in fiecare rand taiat din lista primita pe Whatsapp. Noi copii, noi razand, noi facand boacane, noi imbratisand, noi copii mari, razand de dupa o bucata mare de ciocolata de casa. Iubirea la pachet se daruieste si se primeste si la plecare si la sosire, cu dubla emotie, dubla bucurie, dubla nerabdare, “copilu, ce-ti trimit”

Si-o inima mare, mare,

Atat de mare incat sa poata pune pumni de lumina si pumni de iubire peste toate drumurile de dor.

FOTOGRAFII ARHIVA PERSONALA

Spread the love

Leave a Reply