Nu-i niciodata prea tarziu sa fii cu adevarat fericit

Nu-i niciodata prea tarziu sa fii cu adevarat fericit

„La varsta asta?” am auzit de nu stiu cate ori lumea intreband pe-un ton moralizator-acuzator aproape, cand indrazneai sa intrebi de ce nu fac ceea ce simt, ce-si doresc, de ce nu schimba lucruri cand se vedea din galaxie norul greu adunat peste suflet, de ce se complac in nefericiri de dragul comoditatii si de frica societatii care stie mereu sa-ti puna pecetea in mijlocul fruntii dar nu ti-a purtat niciodata papucii si nici nu ti-a trait vreo secunda viata.

De fiecare data cand aud intrebarea asta mi-aduc aminte de o poveste pe care-o stiu foarte bine – am cautat fotografii inainte sa scriu textul asta, si mi-am mai intins o data ditamai zambetul peste suflet.

Protagonistii fusesera impreuna in tinerete. La un moment dat s-au despartit, fiecare si-a construit viata, s-au casatorit, el a avut copii, ea nu, fiecare s-a stabilit intr-un alt capat de tara – la propriu. Au trecut 40 de ani. Sotul ei murise de ceva timp cand lui i-a murit sotia. Ea a aflat, a cautat numarul de telefon si intr-o zi l-a sunat pur si simplu, sa vada ce face. Ca si cum n-ar mai fi vorbit de cateva saptamani. Ca si cum 40 de ani n-ar fi fost, de fapt, niciodata.

Stiu de-atunci povestea. De la vorbitul care-a devenit lung si des pana la prima intalnire, la Calimanesti, dupa atata amar de vreme. Omul, ajuns la 70 de ani, era asemeni unui adolescent la prima intalnire. Cerea sfaturi, cum sa procedeze – oare o sa fie deplasat sa o ia de mana, oare sa o invite, oare sa…oare sa….

Sigur ca zilele acelea impreuna au sters toate intrebarile. Dupa concediu, el s-a intors acasa doar sa-si adune lucrurile si sa se mute la ea – in celalalt capat de tara. Avea o gospodarie mica, la tara, in care s-a oprit timpul si-n care au zambit lumina si iubirea. La 70 de ani, da. Sigur ca se poate.

I-am intalnit la o nunta – nu-mi puteam lua ochii de la ei, pur si simplu. O tinea, aproape tot timpul, de mana. Atent la fiecare miscare – sa-i ofere bratul, sa o ajute, sa-i arate ceva fain tare, sa se bucure impreuna. Radeau mereu. S-au ridicat, la un moment dat, sa danseze – eram cu un prieten la masa, tocmai ce-i povestisem, ne uitam amandoi la ei si ni s-au umplut pur si simplu ochii de lacrimi.

Asa arata iubirea, asa zambeste fericirea curajoasa, asa clipeste lumina cladita din curaj, din asumare, poate si din putina nebunie, cat sa simtim ca traim, nu doar ca suntem vii.

Am intalnit infiorator de multe nefericiri ingramadite in canoane, in „se face” si-n „nu se face”, in stereotipii tesute de minti inchistate, in aparente fardate cu grija, nu care cumva sa se vada ranile sangerande de dedesubt. Nefericiri ascunse dibaci in fericiri smaltuite de fatada, valuri de furtuna urland pe dupa zambete si gesturi educate cu grija. Frici cat cuprinde – de reactia societatii, de noi intai de toate. Si foarte multe renuntari, la noi, pe motiv de toate cele de mai sus si multe altele.

Sigur ca nu-i niciodata tarziu pentru nimic. Nu-i tarziu pentru o reconstructie profesionala profunda, atata timp cat ceea ce faci nu te face fericit – si am atatea exemple frumoase in sensul asta, povesti de oameni curajosi pe care le gasiti pe #specialstories! Nu-i tarziu sa iesi din canoane, din comoditati sigure dar aducatoare de blazare si neguri pe inima. Nu-i niciodata tarziu pentru reinventari, redefiniri, reconstructii, regandiri de drumuri si de prioritati in viata.

Nu-i niciodata tarziu sa inveti sa-ti asculti bataile inimii.

Sa faci un curs de dans, sa pleci intr-o calatorie pe care o visezi de o viata, sa incerci acel ceva ce-ti sta de-o viata pe suflet, nerostit, nearticulat, dar acolo, nu-i tarziu sa inveti sa razi din toata inima, zgomotos, in hohote, sa alergi prin ploaie fara sa te gandesti ce scrie in dreptul varstei din buletin, sa mergi descult prin iarba in aceleasi conditii, nu-i niciodata tarziu sa inveti seninul bucuriei copilaresti din lucruri mici, facute cu inimi impreunate si aducatoare de magie si poveste.

Nu-i niciodata tarziu sa citesti carti pentru care n-ai avut timp la timpul lor, sa descoperi oameni noi, sa-nveti de toate – lucrurile, la fel ca sentimentele, au alt farmec si alte sedimente cand le-nvatam matur, pe-ndelete, asumat, cu bucurie si cu constiinta valorii care ni se aseaza in pumni si in inima.

Am vazut o gramada de oameni, prea multi care „aveau de toate” mai putin sclipiri in ochi atunci cand vorbeau despre modul in care isi traiau viata. Carora „nu le lipsea nimic”, dupa canoane, dar care ramaneau cu privirea pierduta cand ii intrebai despre altceva decat clasicele „de bifat” – cum merge jobul/businessul, ce fac copiii, vacante sau nu stiu ce modernizari la casa, schimbatul masinii, altele de genul. Care nu stiau sa-ti raspunda cand ii intrebai cand au fost, ultima data, cu adevarat fericiti. Care nu-ntelegeau ce-nseamna sa simti ca-ti fuge pamantul de sub talpi sau ca nu mai ai aer, la propriu, de-atata emotie, bucurie si lumina pe inima.

Mor de dragul oamenilor asumati, curajosi si senini, care fac pur si simplu lucruri si carora nu le e frica sa schimbe orice, care nu doar se lamenteaza de dimineata pana seara si nu cauta in permanenta tapi ispasitori pentru alegeri pe care singuri le-au facut. Imi plac oamenii care inteleg ca evoluam cu fiecare provocare la care spunem „de ce nu”, cu fiecare „nou” invatat si sedimentat in minte si in suflet, cu fiecare pas facut in directia in care ne bate inima.

Strang cu-atata bucurie in brate oameni care traiesc, nu doar respira, oameni care emana lumina, inspiratie si senin prin modul splendid in care au ales sa mearga prin viata.

Nu-i niciodata prea tarziu

sa-ti bata inima tare,

sa-ti pui sufletul, in mii de sclipiri, sub pleoape,

sa respiri iubire,

sa zambesti fara motiv,

sa alergi prin ploaie,

sa dansezi,

sa-i zambesti vietii, cu recunostinta, in fiecare inceput de zi, de poveste si de magie,

sa te construiesti, sa te reconstruiesti,

sa fii cu adevarat fericit.

Spread the love

Leave a Reply