Ultima mea vacanta de vara

Ultima mea vacanta de vara

Am fost, stiu acum, un copil extrem de norocos. Mama mea a fost singura la parinti, eu la fel, am fost deci, pentru bunicii mei-icoane, singura nepoata. Casa lor de la Haiesti, vreo 30 de kilometri de Targu Jiu, a fost Raiul minunat al copilariei mele. Coltul de zile-minune al tuturor vacantelor mele si-al marii sarbatori care erau, in fiecare an, cele trei luni de vacanta de vara.

Am in primul rand amintirea asta – in geamantanul de piele, din acela cu catarame mari, de concediu, indesam haine de vara si carti. Copil fiind, incercand sa ma adoarma de amiaza, moment pe care nu l-am iubit niciodata, Buni imi citea povesti – cartea cu Basme de Petre Ispirescu o am si acum, in biblioteca mea norvegiana, cartile de Povesti Nemuritoare sunt si-acum la Haiesti, in „camera buna”. De cele mai multe ori, adormea Buni inaintea mea, eu poate deloc, dar pastrez mirosul si-acum – mirosul imbratisarii ei amestecat cu mirosul de lenjerie alba, brodata, apretata.

Pe masura ce-am crescut am inmultit si hainele, si cartile, devoram carti in vacante, faceam schimb cu prietenele, am senzatia ca abia in ultimii trei ani, de cand am plecat din tara, m-am intors la ritmul si foamea de lectura din anii adolescentei.

Ne facuseram gasca, copii din sat, copii veniti in vacante. Ne strigam la poarta, ne-ntalneam la pranz la rau, la scaldat, in liceu ne-adunam la discoteca – aceeasi trupa. Ne prindea noaptea stand la povesti, in drum, planuiam, construiam, radeam mult si visam la fel. Mirosea a pamant incins, a fan cosit, a flori de camp, a vara senina si-a miracole. Orice, oricand, posibil.

La Haiesti am scris primele mele poezii si m-am indragostit prima data. Buni a fost prima mea prietena adevarata, prima mea confidenta si are sa ramana, toata viata, cea mai frumoasa icoana pe care mi-am agatat-o de inima.

Umblam desculta, mancam fructe nespalate culese direct din pomii in care ma cataram si eu, si Buni, cand voia sa-mi faca inca o bucurie. Nu-si dadea nimeni ochii peste cap ca vai, facem toxiinfectie alimentara sau mai stiu ce altceva, nici atunci, nici cand muscam cu pofta din rosiile culese direct din gradina. N-am patit, evident, niciodata nimic. Cand era cald cald, seara, mergeam si ne spalam direct la rau. Cand nu, ma indesa Buni intr-un lighean mare, emailat, si radea in hohote – esti ca un tigan – evident ca asa eram dupa o zi intreaga de nestat niciun strop locului.

Buni facea ciorba de rosii, salata de vinete coapte in test, turte de malai facute in cuptorul mare de langa casa, paine in ou, ciorba de macris, scotea carne din garnita, taia pui, ii prajea in tuci si-i mancam cu mujdei si mamaliga fierbinte rasturnata in mijlocul mesei, pe un doc de lemn. Peste ce mai ramanea in tuciul in care facuse mamaliga turna lapte fierbinte, proaspat fiert – era deliciul de sfarsit de masa, laptele era cu strat gros de smantana deasupra, Mosu manca zambind, atat de bucuros de bucuria mea, intre ei. Mai facea Buni branza de casa, iaurt de casa, seara adunam ouale impreuna, in beci gaseai intotdeauna dulceata, compot, si macar vreo doua mate care ni se-mpleticeau lenes pe dupa glezne.

Seara mancam toti, la masa de-afara, fara mofturi, iar daca cineva avea vreun „naz” avea Mosu o vorba – „Miroase-a este” – si te calmai instant – il pomeneste si-acum, cu asta, toata familia. Se-auzeau greierii si se deschidea regina noptii. Mirosea dumnezeieste, Raiul si pacea de-nceput de lume. Imi amintesc ca ma plimbam de la poarta si pana la usa de la bucatarie, pe alee, apoi inapoi, numai ca sa simt mirosul – tot timpul, pe marginea aleii mici, erau flori, vara era plin de regina noptii.

Pe campurile copilariei mele Mosu cosea, Buni strangea fanul iar eu impleteam, din flori de camp, coronite.

Mosu se barbierea la o oglinda mica, agatata de grinda, si-si dadea pe fata dupa cu apa de colonie care miroasea a lavanda – cred ca atunci m-am indragostit de lavanda definitiv, e si-asta o iubire care n-are sa-mi treaca niciodata.

Spalam rufele la rau, cu Perlan – va mai aduceti aminte? – si cu sapun de casa. Umpleam sforile din curte, puneam perdele ude la geamuri, si-acum pastrez obiceiul asta, cu perdelele, doar ca sa-mi mai lipesc o data de suflet o amintire cat o bucata de Rai.

Am luat satul cu mine, l-am indesat bine-bine in inima, si cand n-am mai stat, la Haiesti, in vacantele de vara. Stiam, cumva, ca de intors deplin n-am sa ma mai intorc niciodata, la fel cum stiam ca de-acolo, din inima plina de lumina, de iubire si de amintiri-binecuvantari, n-are sa-l stearga nimic, niciodata. Vara de dupa liceu a fost ultima petrecuta acolo. In studentie m-am angajat la ziar, de-atunci am tot lucrat si-am ajuns, la Haiesti, din ce in ce mai rar.

Mosu a plecat primul, sa roboteasca de mana cu ingerii. Buni l-a plans pana n-a mai vazut, atat de mare a fost iubirea, atat de nelecuit, dorul. Tot intr-o vara a plecat sa-l prinda iarasi de mana – intr-o zi cu soare mult, in care eu am imbracat, fara sa stiu ca nu mai e, rochia de mireasa.

De-atunci sunt, saptamana asta, exact 14 ani. Am schimbat case, joburi, obligatii, apoi o tara, am crescut, am pus alte temelii, am construit, am invatat lectii, am platit pentru cele pe care nu le-am invatat la timp, am avut sansa sa pot calatori mult, sa vad si sa invat. Dar nu o data, pe terase de hoteluri cu multe stele, m-am trezit inchizand ochii si cautand, printre cotloanele sufletului, miros de lenjerie proaspat apretata, de fan cosit si de regina noptii. Am invatat sa-mi asortez pantofii cu poseta, cu ceasul si cu esarfa, zambetul cu propozitiile, parfumul branduit cu momentul din zi, dar in nicio dichiseala de „iesit in lume” n-am regasit bucuria cu care, si-acum, imi scot papucii si calc desculta, prin iarba uda de roua, intr-o dimineata de vara.

Intr-o toamna ca o vara tarzie am cautat, langa Sibiul meu drag, o casa la tara, Raiul de-al doilea – stiind ca verile, minunile si magia se-ntampla numai in locuri in care miroase-a fan cosit, a iubire si-a amintiri de copii fericiti. Se-ntampla acolo, ca odinioara la Haiesti, magiile din vacantele inimii – ma gandesc deseori ca la Buni tare tare i-ar fi placut. Cand am intrat in curte prima data – la cinci minute de mers pe jos e biserica veche, din sat – cand am intrat in curte prima data, cum spuneam, a inceput sa bata toaca. Pe poarta se revarsa mana Maicii Domnului – miroase a miracole, a liniste si-a totu-i posibil – la fel ca-n noptile de vara in care un copil descult batea aleea, doar ca sa-si umple inima cu miros de regina noptii.

Ajung, la Haiesti, macar o data pe an – cred ca anul asta, cu toata nebunia din ultimele luni, va fi primul in care am sa-mi caut amintirile doar in inima. De fiecare data miros casa, deschid dulapurile, mi-ascund fata in lenjeriile care-s tot acolo, tot teanc in dulapuri, ingalbenite, pline de soapte de copii care nu vor sa doarma la amiaza, de voci de bunici-binecuvantare citind povesti, de amintiri si-acum, discret, de lacrimi de lumina si de dor. Rascolesc fotografii alb negru, ma duc la rau, culeg rosii din gradina, din florile de camp si din florile din curte fac buchete si merg la cimitir.

Seara, uit de mine afara, pe treptele casei – n-as mai intra. E acolo toata copilaria mea, sunt toate miracolele, toate devenirile, toata lumina care m-a cladit ce sunt azi,

sunt Buni si Mosu

vorbind cu cantec de greier,

imbratisand cu brate de iubire,

cu parfum de regina noptii,

sunt eu, vesnic copil,

razand,

iubind,

visand,

in ultima mea vacanta de vara.

Spread the love

This Post Has One Comment

  1. Dana Popa

    Așa cum am petrecut unii din noi vacanțele cu bunicii noștri. Tare bine mia fost la tine în vizită, parcă am stat vreo întregi și mi-am umplut sufletul exact de ce aveam nevoie acum. Mulțumesc!

Leave a Reply