20 de ani in Siberia. Pledoarie pentru o carte cat o scoala si cat o viata

20 de ani in Siberia. Pledoarie pentru o carte cat o scoala si cat o viata

N-am scris niciodata cronici de carte – citesc mult din foarte multa pasiune, dar n-am pretentia vreunui condei avizat pe critica literara, nici poveste. Fac recomandari de drag, cu speranta ca poate dau cuiva idei de lectura utile – cum imi place sa „culeg” la randul meu de la alti cititori pasionati, dar atat. Simt nevoia sa scriu despre cartea asta nu vreo cronica – scriu despre uimirea descoperirii, intr-o autobiografie scrisa de o taranca din Bucovina de Nord cu doar trei clase primare, a unei lumi si-a unor lectii care te pot cladi, ca om. O carte cat o scoala si cat o viata.

Anita Nandris Culda, taranca din Mahala, un sat aflat in apropiere de Cernauti, a fost deportata aproape 20 de ani in tundra siberiana. A avut alaturi cei trei copii, si-a lasat acasa mama paralizata, si-a pierdut sotul in deportare. Dupa ce s-a intors, cu trei clase primare, un talent si-o atentie la detalii iesite din comun, si-a trecut intr-un caiet gros amintirile, inima si viata. Rezultatul e o carte-monument, nu doar despre Gulag si tragediile lui. „20 de ani in Siberia. Amintiri din viata” e despre noi ca popor, despre taranul simplu, curat, luptator, intelept, destoinic, nu doar supravietuitor, ci minunat invingator.

Cuvintele simple – editorii au pastrat, in cea mai mare parte, grafia originala – limbajul necomplicat, nefardat, necizelat, dureros de brutal pe alocuri – prind in ele lumi, lectii, putere, exemplu, iubire si pe noi.

O data, e o exceptionala radiografie de sat autentic, cu datini, cu valori, cu mental – „taran roman, Maria ta” iti vine sa spui cateodata, citind. Familia traditionala e acolo – parintii care muncesc pentru ca baietii sa faca scoli, si fac – unul ajunge profesor universitar la Londra, altul medic – fata care ramane langa ei, sa le poarte grija, care-si ingrijeste cu devotament si dragoste mama ramasa pe pat, dupa ce o nenorocesc in bataie „moscalii”. Legatura stransa „de neam” – copiii „de la oras” vin mereu la familia de la tara, ajuta, la toate sarbatorile familia extinsa se-aduna ritualic in jurul mesei si se bucura, fericirea, lumina, bucatele, totul se-mparte si se traieste cu bucurie, impreuna. Apoi, mentalul de sat – la maritis, tatal ii da Anitei doar cat primeste si baiatul, „desi ar fi putut sa-mi dea mai mult”, doar pentru ca n-a vrut sa se marite in alt sat, asa ca tinerii o iau „de la lingura” la propriu intr-o casuta veche, primita de la socri, si construiesc singuri tot. Anita descrie parcursul, cum au pus caramida dupa caramida, cum au mai crescut un animal, l-au vandut, cu asta au reusit sa mai repare casa, apoi mai multe animale, casuta extinsa cu pridvor si tot asa – ideea de viata cladita din temelie cu munca multa, cu rabdare, intelegand ca iti trebuie nu mult, ci cat ti-e necesar, si odata ajuns acolo poti pur si simplu sa fii fericit – exceptional descrisa, in cuvinte atat de simple, filosofia care vinde astazi depozite intregi de carti de „dezvoltare personala”.

Apoi, e intelepciunea omului simplu, fantastica lui capacitate de adaptare si de supravietuire. Fara sa fi mers la scoli inalte, Anita se gandeste, cand e inghesuita cu copiii in trenul care ii va duce in deportare, intai sa caute locul de la fereastra mica, pentru a-si ajuta pruncii si pe ea sa respire putin aer curat pe parcursul calatoriei, apoi scrie pe o batista, cu creion chimic, un mesaj pe care-l arunca pe geam in gara din satul natal, sperand ca va ajunge la familie – si ajunge. In deportare, impleteste manusi si ciorapi grosi din par de caine pe care-l tunde si-l toarce, carpeste saci de la fabrica de paine ca sa poata aduna resturi de pe ei si sa incropeasca turtite pe care le coace pe soba – lupta cu lipsa de hrana este cumplita. Face haine din saci „ca sa acopere goliciunea”, bate kilometri intregi de tundra ca sa adune „iagare”, un soi de fructe care sa-i ajute sa aiba o minima sursa de vitamine, copiii improvizeaza din ate capcane pentru pasari, sa mai poata aduce in bordeiul in care stau multi, familii intregi, ceva de mancare. Face si inchisoare in deportare, dar n-o descurajeaza nimic. Cand poate, scrie unei cunostinte, rugand-o sa-i gaseasca fratii – asa se regasesc si ajung sa corespondeze in ultimii ani de exil.

Am lasat un semn la citatul asta – „Asa ca puterea lui Dumnezeu e tare mare si am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cat am fost pe meleagurile cele amara. Mult am suspinat cu amar si m-am rugat la Dumnezeu sa-mi ajute sa pot trece peste toate greutatile cate imi stau inainte si cu puteria si ajutorul lui le-am trecut pe toate”.

Copiii Anitei sunt o lectie la randul lor. In deportare, ajunsi la adolescenta, incep sa munceasca, merg la pescuit in conditii deloc usoare, stau luni intregi pe mare, ajung sa conduca „cachere”, barci de pescuit cu care infruntau conditii din cele mai grele, cand ajung sa munceasca toti trei ii spun mamei ca e de ajuns cat a muncit, ca de-acolo inainte poate sa stea si ei ii vor purta grija. Fara scoli, dar cu valori solide si mentalitate de invingator deprinse din invataturile simple ale exceptionalei lor mame, cu o inteligenta nativa cizelata in lupta continua pentru supravietuire, cer reabilitarea atunci cand au posibilitatea s-o faca, nu se lasa pana nu demonstreaza ca au fost deportati pe nedrept, cand se-ntorc in satul natal lupta sa-si recupereze casa parinteasca. Vasile, unul dintre ei, nu ezita sa se intoarca si sa mai munceasca doi ani pe mare, sa stranga bani sa rascupere casa parinteasca. Momentul in care se intorc e cutremurator. „Dupa un an si jumatate ne-a liberat casa noastra si pe data de 13 iunie 1961 am intrat in casa noastra, curat la 20 de ani de cand ni-a luat din casa, in aceiasi luna si in aceiasi zi am intrat iarasi in casa”.

Toata cartea, de la un capat la celalalt, e nu doar cutremuratoare prin prisma grozaviilor traite, e si o pilda exceptionala despre valori adevarate, despre curaj, despre iubirea care realmente invinge tot, despre increderea ca nu poate sfarsi totul altfel decat bine, despre supravietuire in situatii extreme si solutiile uimitoare pe care singuri le gasim cand trebuie sa trecem obstacole. Eu nu citesc carti de dezvoltare personala –mi se par o irosire de orice fel de resurse, temporale, materiale, intelectuale, e, desigur, o opinie strict personala – dar cred ca volumul asta, pe care nu-l poti lasa pur si simplu din mana odata ce l-ai deschis si care se citeste pe nerasuflate de la un capat la celalalt, cred ca volumul asta face cat nu stiu cate depozite de carti despre „cum sa….” – te-nvata atat de multe, atat de simplu, atat de dureros de frumos.

„Dupa o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastra ca neam ar trebui sa dispara”, spune, despre „20 de ani in Siberia. Amintiri din viata” Monica Lovinescu.

In caietul gros in care-a asternut de mana 360 de pagini Anita ne-nvata ca se poate, ca nu exista „prea”, ca intotdeauna vom sti sa ne adaptam si sa gasim solutii, ca putem infinit mai mult decat si-ar putea oricine imagina, ca niciodata nu trebuie sa ne pierdem credinta si speranta, ca putem orice si ca tine doar de noi sa fim, in fiecare zi, minunati invingatori.

Si ne mai invata asta – „Aciasta dragoste si iubire de familie ni-a dat putere in toate greutatile si am putut rezista si ni-am salvat viata”.

Cartea asta e una din revelatiile mele in acest an – nu dau linkuri, sa nu se interpreteze ca fac reclama, dar o gasiti peste tot. V-o recomand cu drag, cu bucurie si din toata inima. O carte cat o scoala si cat o viata.

Spread the love

Leave a Reply