Prima zi din clasa I

Prima zi din clasa I

Mi-am dorit tare mult sa incep scoala. Cand am inceput stiam deja sa scriu si sa citesc – nu mai stiu daca zelul excesiv a fost al meu sau al maica-mii, tin minte doar ca-n ultima vacanta de vara de dinainte de clasa I am invatat sa scriu si-am terminat toate caietele acelea speciale, cu care incepeam drumul printre cunoasteri si felii de vieti.

O amintire e asta – in sala mare a casei bunicilor mei de la Haiesti, facand bastonase, un pic cu ciuda pe copilaria care alerga nestingherita dincolo de perdelele albe, fal fal. Matusa-mea, refugiata cu mine si cu var’meu de cateva luni in cura de aer proaspat si minuni de-mpletit pe inima, radea – hai, ca mai ai un rand si gata pentru astazi, inca un pic, dupa aia citim.

Afara curgea vara torida, mirosea a piersici coapte, linistea se spargea in triluri de pasari si-n scartaitul lenes al lantului ruginit, tragand o galeata de apa afara din fantana. Buni radea, bastonasele curgeau randuri-randuri, si printre ele, cumva, simteam ca se scurge pentru totdeauna „ceva” din anii nepereche. Cumva, inceputul asta de scoala era o poveste aproape de oameni mari, si multe, dupa primul an „responsabil”, n-au mai fost niciodata la fel.

M-am dus cu mama sa-mi cumpere uniforma de la magazinul Jiul, de la etajul 2. Rochita in patratele, sort, o cordeluta elastica prinsa intr-un soi de clema, la spate, pe care tronau doua fundite albe, mari. N-am avut voie cu par lung pana in gimnaziu si-am suferit cumplit, n-aveam unde prinde fundite, si-atunci stateau cocotate pe cordeluta, trebuiau, cumva, prinse in tablou – nu exista fetita in clasa I fara funde mari. Tot de la Jiul am cumparat ciorapi albi, grosi, cravata de soim al patriei, musai de pus la gat, ghiozdan, caiete si carti. Un penar colorat, stilou, cerneala, creioane simple si colorate, ascutitoare, radiere chinezesti care miroseau dumnezeieste – eram convinsa ca undeva, un colt mic de Rai miroase obligatoriu a guma de sters colorata. Am completat cu o pereche de pantofi din piele maro, „cu talpa epa” – isi amintesc, cu siguranta, cunoscatorii.

Cu o zi inainte, s-a dus tata la piata sa-mi cumpere un buchet de garoafe pentru doamna invatatoare.

Pregatirea ghiozdanului inainte de prima zi de scoala a fost prima negociere serioasa din care am iesit invingatoare. In sensul ca toate explicatiile maica-mii, cum ca n-am ce face cu toate cartile si toate caietele in prima zi de scoala, n-au servit la nimic – m-am dus victorioasa cu un ghiozdan burdusit, dar cu un zambet cat sa topeasca cenusiul din juma’ de cartier. Sigur ca n-am folosit de-acolo nimic si ghiozdanul era greu de numa’ – dar am avut putine zile in viata in care sa fi pocnit de-atata mandrie si de-atata nerabdare.

Din prima mea zi de scoala mai am cateva imagini. Curtea scolii plina, apoi clasa cu banci de lemn si tabla pe care scriam cu creta. Buretele de sters tabla si ligheanul cu apa, la indemana. Mirosul de motorina. Scartaitul bancilor. Ferestrele mari. Saculetul din panza albastra, prins de banca, in care inghesuiam cele necesare pentru lucru manual. Deasupra tablei, portretul tovarasului Nicolae Ceausescu. Tot el, si la-nceputul Abecedarului, si-n cartea de matematica, tot la inceput.

Langa scoala aveam o Simigerie, unde miroasea mereu ca-n Rai si unde fugeam in pauze sau ne opream, dupa ore, cu banutii de buzunar. Pe prima mea prietena serioasa de la scoala o chema Irina, era blonda si ea avea voie sa poate parul lung.

Tot langa scoala aveam o Sifonarie, unde mergeam cu sifoanele puse in plasa de panza – activistii de mediu ar tine azi multe speechuri motivationale despre consecventa posetelor din comunism din care nu lipseau, niciodata, plasele de panza.

Dupa ce-am plecat de la scoala, s-a intamplat un eveniment care a ramas, paradoxal, mai viu ca ziua in sine – cu mult mai multe emotii incrustate pe inima. Matusa-mea m-a luat, cu var’meu de cateva luni impreuna, si ne-a dus la studioul foto, sa imortalizam alb-negru momentul, „o fotografie, pentru vesnicie”, cum strigau „ambulantii” vara, pe plaja, cand mergeam in vacanta cu bilete luate „prin sindicat”. Mi s-a parut, cumva, ca unul din basmele copilariei mele musai sa se desfasoare acolo, atat de mult mi-a placut. Tin minte ca ieri draperiile grele, de catifea, fototapetul, reflectorul pe care doamna blonda l-a tot reglat, gesturile prin care mi-a tot pregatit pozitia de poza, „spatele drept, zambeste”, var’meu care a stricat un pic romantismul cu o repriza de plans nerabdator, eu pozand, apoi cu el in brate, apoi tinadu-l din spate, asezat buflea pe un scaun – asa a si iesit poza, cu dodolotenia lui sprijinita „discret” de mainile mele. N-as mai fi plecat de acolo.

Caut poza „de tablou” de fiecare data cand incepe scoala si se umple Facebook-ul de fotografii alb-negru si hastaguri cu #primazidescoala. De fiecare data zambesc si de fiecare data mi-e dor. N-am scris niciodata despre asta – dar acum, tastand, parca mi-am prins pe talpile sufletului o pereche de aripi de fluturi.

Nu mult dupa ce-am inceput scoala a venit Revolutia. Strada pe care locuiau ai mei a devenit, din Republicii, 1 Decembrie – in ton cu vremurile. Au disparut portretul tovarasului Nicolae Ceausescu, uniforma si funditele mari. Langa sifonarie s-a deschis un dozator cu sucuri TEC, unde fugeam in pauze si alegeam, de fiecare data, suc de alta culoare. Aparuse cel verde, „de kiwi”, si parea rupt din povestile altor copii – la fel, tot cam pe-atunci, sucurile Tropikana. Apoi, Sifonaria a disparut. Undeva, intr-un moment pe care nu-l localizez exact, s-a inchis si Simigeria. In locul ei a aparut un magazin de haine.

Am fost, cred, ultima generatie cu cheia la gat, la propriu.

Scoala mea de-nceput e tot acolo, imi tot promit „c-am sa ajung”, ceva din inima amana, intotdeauna. Poate frica de dorurile care, cateodata, dor.

Ai mei s-au mutat din cartier. In studio foto am mai ajuns o singura data, cand am facut fotografiile de sfarsit de liceu. Mama a invatat sa faca selfie si isi pune tot felul de aplicatii pe telefon. Inca mai „scot poze” – la robotel, cu cardul, pe loc, dar asta e deja alta poveste.

La var’meu ma uit azi in sus, la propriu – se-apleaca zdravan cand ne-mbratisam, din ce in ce mai rar. E corporatist de succes, in plina ascensiune. Matusa-mea si mama pun de zor pachete – in Norvegia, la noi, la el, in Timisoara. „Inca” n-au plecat, da.

Bem cafea cu dragii nostri de peste tot la telefon si ne-mbratisam pe Whatsapp, cu emoticoane.

Din al doilea „acasa” al meu, inconjurata de carti, de toate devenirile de pana-aici, unele deloc usoare, cateodata de zambete si da, cateodata de lacrimi de dor, ma uit uneori la fetita cu ghiozdanul plin de carti si de vise. Ma bucur ca i-am pastrat curiozitatea si dragostea pentru carti. Si cartile copilariei toate, pe care le-am adus una cate una, ca sa pot sa-mi cladesc, si aici, Raiul si lumina.

Cateodata imi prind, din amintiri, funde mari pe corzile sufletului. De dupa ele zambeste Buni, miroase-a vara, a perdele falfaind, a umbra de vita de vie, a apa scoasa din fantana, a cerneala, a radiere colorate, chinezesti.

A copilarii si-a suflete care, ascunse in piepturi de copii mari, nu imbatranesc, de fapt, niciodata…

Spread the love

Leave a Reply