Din timpul care trece, îmi plac oamenii care rămân

Din timpul care trece, îmi plac oamenii care rămân

Formularea din titlu nu-mi aparține, am citit-o undeva si mi-a plăcut – ideea e o mie la sută valabilă. Numărătorile de oameni-daruri sunt mai mereu simple, pentru norocoșii care le pot face – și, în ciuda aparențelor din societatea multi-social-media dezvoltată, înclin să cred că nu sunt foarte mulți.

Scriu azi, deloc întâmplător tocmai azi, textul ăsta, cu bucurie și foarte multă recunoștință. E ziua prietenei mele de toate viețile, toate zbaterile si toate dansurile de inimă, și-o cuprind cu-atâta bucurie, cât 2.500 de kilometri de dor. E prietena mea de aproape 20 de ani, Sis, îi zâmbesc cu inima și simt că mă uit în oglindă. Mă știe pe dinafară, sună uneori când sunt pe punctul de-a pune mâna pe telefon și-o întreb cum de-a știut – a simțit, pur și simplu – și îi datorez foarte multe din zilele-lumină pe care le-am trăit și din ceea ce sunt azi. E definiția mea de om fundamental bun care exact asta dăruiește mai departe – bine, în toate formele lui.

Vara trecută, că vara asta pe motiv de criză sanitară n-am ajuns în România, vara trecută am avut o altă mare bucurie – un week-end întreg cu prietena mea din liceu, pe care n-o mai văzusem de șase ani. Am dormit puțin și-am vorbit mult, am plâns, am râs, ne-am cuprins zdravăn, cât pentru toți anii în care nu ne-am văzut, dar cel mai tare mi-a plăcut asumarea noastră. Am vorbit fără frici, fără idei de demonstrații și competiții aiuristice, ne-am desenat fără farduri, și pe creste și în prăpăstii, cu toate trăirile și de-acolo și de dincolo, conștiente și recunoscătoare că toate ne-au făcut ceea ce suntem azi. Am avut așa un sentiment bun – parcă nu vorbiserăm de două săptămâni – plus că e aproape o izbăvire pe alocuri discuția cu cineva care te știe pe dinafară dinainte de-a fi adultul de azi.

Mai am câteva prietene bune – nu umplu, la numărătoare, degetele de la ambele mâini. Pentru fiecare sunt extrem de recunoscătoare, și cu fiecare am trecut timpuri și timp.

Si multe cunoștințe.

Povestind la un moment dat cu Sis tocmai despre o relație care se dilua, mi-a spus ceva de genul – ne știm de atâția ani, gândește-te câți oameni ne-au trecut fiecăreia prin viață în tot timpul ăsta, și uită-te câți au rămas. Noi suntem în continuare aici. Iar discuția a curs în direcția asta și e unul din momentele mele de răspunsuri când am întrebări vizavi de direcția în care ar trebui făcuți anumiți pași.

Era despre cum învățăm să lăsăm să plece oamenii cu care nu mai avem cărări comune, și despre cum facem asta fără patimi și reducând pe cât posibil zbaterile sufletești. Despre a înțelege că oamenii de toate drumurile și de toate viețile sunt puțini, în cazul foarte fericit în care ești norocos să-i ai. Și despre faptul că, alături de ei, mulți alții vor trece prin viața noastră, unii pentru a-i ajuta să treacă unul sau mai multe hopuri, alții pentru a ne ajuta ei pe noi să facem asta, unii pentru a învăța pur și simplu lecții solide și valoroase. Fiecare va merge lângă noi exact atât cât este necesar, și va pleca la momentul potrivit, pentru a lăsa locul celui cu care ne potrivim pe următoarea bucată de drum și de viață. Și oricât de ideal-irealizabil sună asta, pentru fiecare trebuie să fim recunoscători, inclusiv pentru cei care pleacă după ce ne zdrelesc într-o mai mică sau mai mare măsură sufletul. Învățăm și ne clădim spre mai bine și datorită acestor lecții – chiar dacă la momentul respectiv trăim cu impresia că s-a dat peste cap galaxia.

Cunoaștem mereu oameni în diferite conjuncturi – profesionale, personale – cred că testul adevărat se dă când conjunctura nu mai există, când dispare acel ”ceva” care ne-a adus împreună. Dacă avem în comun și altele decât cadrul conjunctural – fie el un job, un cerc de prieteni, o situație punctuală – sunt șanse, nu mici, sa fie de durată călătoria împreună. Dar dacă, după ce conjunctura dispare, realizăm ca relația se diluează încet-încet, cred că e bine să lăsăm pur și simplu lucrurile să se așeze așa, fără zbateri și drame inutile.

Personal, mi-am făcut un foarte mare bine în ziua în care am învățat să las oamenii să plece, și să plec la rândul meu fără să trântesc uși, s-o fac pur și simplu, lăsând timpul să așeze și să simplifice, să facă tot ce n-ar fi făcut nu știu câte explicații inutile. Sigur, n-a fost deloc o lecție ușor de asimilat, iar procesul a fost cu multe facturi emoționale, dar important e rezultatul – care m-a scutit, ulterior, de foarte multe alte deconturi sufletești.

Cred în continuare că oamenii potriviți vor ști mereu să găsească drumul împreună, la fel cum cred că pentru cei care o iau în direcții diferite nu există ”mai bun” sau ”mai rău” în niciunul dintre cazuri, există doar ”altfel” care va fi cu siguranță mai bine pentru fiecare dintre ei.

Si mai cred – foarte important e asta – că nu trebuie să forțăm nimic din frica-sindrom a timpurilor de azi de a nu rămâne singuri. Mai devreme sau mai târziu relațiile cu oamenii cu care nu te potrivești în valori, în principii, în viziuni, în mod de-a acționa, se rup inevitabil – între ele e doar o păcăleală de mai lungă sau mai scurtă durată care nu ajută la absolut nimic.

Testul clasic – unde ai suna fără să stai pe gânduri pentru orice, la 3 dimineața – rămâne pentru mine întotdeauna la fel de valabil.

Asemeni curățeniei emoționale, și curățirea vieții sociale este un proces sănătos, foarte util și extrem de necesar. Aici, mai mult ca-n orice altceva, ar trebui să primeze calitatea, deși trăim vremuri în care se poartă – cam peste tot – cantitatea.

Aveți curajul de-a alege relațiile potrivite – nu cele recomandate, nu cele care dau bine sau dau rezultate materiale, ci cele care îmbracă minunat sufletul – sunt oamenii care vor răspunde cu siguranță la 3 dimineața și doar pentru că, tocmai atunci, ați simțit nevoia să aruncați un sac de pietre de pe suflet.

You can also read this text in several other languages, using the Translate button, up on the right side of the page.

Spread the love

Leave a Reply