Cat am lucrat in presa am dus multe campanii umanitare asa ca teoretic ar trebui sa scriu textul asta “ca pe apa”. Doar ca de data asta cea care are nevoie de ajutor e prietena mea Ana Mocanu-Suciu si, cand sunt ai tai, e destul de complicat de pus inima in cuvinte, si e si mai greu de cerut ajutor.

Nici nu-mi vine sa cred ca scriu textul asta, de fapt. Si-l scriu pentru ca suntem intr-un punct in care n-avem alta sansa decat oamenii buni si sprijinul celor care inteleg ca avem in viata puncte de cotitura cand Dumnezeu ne tine de mana prin oamenii cu care ne insoteste pasii.

Dincolo de noi, cei care am avut bucuria sa o imbratisam si s-o cunoastem altfel, pe Ana o cunosc miile de studenti carora le-a indrumat pasii, de la catedra Facultatii de Drept din Sibiu, unde e lector universitar. O cunosc cei carora le-a oferit ajutor si speranta, in anii in care a profesat ca avocat. Tocmai pentru ca a daruit, in toti anii ei, atat de multe zambete, trag mari sperante ca nu scriu textul asta degeaba.

Pe 20 august, Ana a facut un accident vascular cerebral. Are o cabanuta mica langa Sibiu, Raiul ei unde isi umplea, intotdeauna, inima de lumina. Acolo a cazut. A ajuns in coma la spital, cu sanse minime de supravietuire, au spus specialistii. “Mi-au spus ca se asteapta sa nu se trezeasca si, daca se trezeste, sa ma astept la leziuni majore”, rezuma scurt Iulian, baiatul ei cel mare. Astazi, doua luni si-un pic dupa, Ana e paralizata complet, dar inima a gasit, si-acum, un drum sa vorbeasca. “Doar misca ochii prin camera, dupa mine, cand vorbesc cu ea se uita la mine. Si, uneori, plange”, spune Iulian.

Am inima ghem cand incerc sa leg frazele astea, la fel cum am avut-o cand i-am scris Anei mele povestea de om minunat si de super-invingatoare. Pentru ca nu-i la prima lupta grea. Cu 15 ani in urma, a trecut printr-o operatie extrem de complicata, cu sanse de supravietuire la fel, minime. I-a stat inima doua ore pe un pat de gheata, temperatura corpului i-a fost redusa la 28 de grade, i-a fost montata o valva aortica metalica. Supravietuirea ei, au spus medicii, a fost un miracol.

Apoi, in 2016, l-a pierdut pe Gabi, sotul ei, dupa o lupta cumplita cu boala.

Nu stiu cati s-ar fi ridicat apoi asa cum a facut-o ea. Copiii – mereu spunea asta, baietii ei minunati, inima ei intreaga prin ei, puterea izvorata din dorinta de-a le fi alaturi. Dupa moartea lui Gabi si-a restartat, din temelii, toata viata. A renuntat la avocatura. Ea, care nu intrase in viata ei intr-o sala de antrenament, ea, care n-avea habar nici macar cum se porneste o banda de alergare, a ajuns la 10 antrenamente pe saptamana, cu valva aortica metalica, da, a slabit 30 de kilograme in 6 luni, pentru ca a inteles ca, pentru a putea darui bine celor de langa ea, trebuie sa fie ea, intai de toate, bine – si nu era deloc ok, fizic.

Si-a trait durerea, a infruntat-o, si-a redefinit prioritatile in viata, modul de viata, pur si simplu. A mai invins o data.

Vara trecuta, am stat jumatate de zi in curtea casutei mele si-am vorbit despre tot. Am ras – nu stiu daca v-am spus, dar are un umor senzational – si-am plans impreuna de la prea multe trairi articulate in cuvinte. Am vazut-o ultima data iarna trecuta, pentru ca a venit pandemia si n-am mai ajuns in tara. Am povestit cateva ceasuri, ne-am imbratisat, am ras mult, inca o imbratisare de urs la plecare, “ioi, ca abia astept sa vina vara, sa te vad din nou”.

Nu ne-a iesit asta cu vara, in schimb am baut din cand in cand cafea la telefon – inveti si asta, cand esti la 2.500 de kilometri de dor distanta, sa te-mbratisezi pe whatsapp. Imi trimitea filmulete de la cabana, bancuri faine si clipuri vesele – stiti voi, o mie de moduri simple in care sa-ti spun “m-am gandit la tine”. Un munte de optimism, genul de om in stare sa mute muntii de pe Pamant pe Luna, daca trebuie. Ne-am auzit, ultima data, inainte sa merg in concediu.

M-a sunat o prietena sa-mi spuna de accidentul vascular – nici nu-i venea sa-mi zica, spunea ca a trebuit sa-si faca curaj.

Tot nu-mi vine sa cred ca scriu textul asta, dar trebuie sa scriu pentru ca, dincolo de socul nostru emotional, avem mare nevoie de ajutor.

Dupa moartea lui Gabi, Ana si-a crescut singura baietii. Cel mic e in clasa a XVIII-a, lucreaza doar cel mare. Stim un centru privat de recuperare foarte, foarte bun – soacra mea si-a revenit acolo tot dupa un accident vascular, medicilor nu le vine nici acum sa creada cum s-a recuperat.

Stim, deci, ca exista sansa.

Nu spera nimeni la minuni, dar recuperarea ar putea-o ajuta sa capete o oarecare autonomie – sa poata sa se hraneasca singura, de exemplu. Repet, desi e cumplit de dureros – acum Ana noastra este paralizata complet, este alimentata printr-o sonda, nu-si misca decat ochii.

Centrul despre care v-am spus costa 230 de lei pe zi. Faceti un calcul simplu si ganditi-va ca recuperarea, in cazuri de acest gen, e de durata – soacra mea a stat acolo un an.

Fara ajutor, baietii nu-si permit sa o duca acolo. N-au cum.

Iar eu scriu rugandu-va din toata inima sa donati. Atat cat puteti, putin cu putin au construit intotdeauna punti spre Rai. Scriu textul asta gandindu-ma la studentii ei, la oamenii care au avut norocul sa-i cunoasca inima, si-l mai scriu gandidu-ma la toti oamenii simpli si buni care ajuta necunoscand si neasteptand nimic in schimb – prin ei, Dumnezeu implineste intotdeauna miracole.

Mi-a spus Ana mea asa, cand i-am facut povestea. “Dupa operatia la inima am inteles cat de repede se poate sfarsi totul, indiferent de varsta sau de pozitia ta sociala sau profesionala. Am invatat sa traiesc fiecare zi asa cum este, de atunci”.

Poate ca, impreuna, putem face acum sa fie altfel.

L-am rugat pe Iulian sa-mi lase un cont pentru donatii. Daca aveti nevoie de mai multe date, am rugamintea sa-mi scrieti, sa va dau datele lui de contact.

Titular cont: Mocanu-Suciu Iulian
Raiffeisen Sibiu
Numar de cont: RO55 RZBR 0000 0600 1660 8810